MARAMUREŞ ŞI TRANSILVANIA, UN CIRCUIT FASCINANT CARE BUCURĂ SUFLETUL

Ne continuăm periplul către nordul ţării, cu un prim popas la Turda pentru a vizita salina din localitate, un muzeu al mineritului în sare din Transilvania. Ocupaţia romană în Dacia marchează începuturile mineritului sistematic pentru exploatarea fierului, minereurilor polimetalice, aurului, argintului şi sării din Transilvania. Exceptând perioada dacică şi cea a ocupaţiei romane, perioade pentru care nu există încă dovezi care să ateste existența unor exploatări de sare la Turda, considerăm că începuturile mineritului în sare, în sensul în care acest concept este definit în prezent, se situează în timp la nivelul secolelor XI – XIII. Zăcămintele de sare din Transilvania s-au format cu 13,5 milioane de ani în urmă, într-o mare cu adâncime redusă și sub un climat tropical, foarte cald. Stratul de sare se întinde pretutindeni în subsolul Transilvaniei, având o grosime de circa 400 m. Straturile groase de sedimente depuse ulterior deasupra celui de sare au apăsat cu o greutate imensă stratul maleabil (plastic) de sare, care a căutat zone mai slabe ale scoarței terestre la marginea Transilvaniei, unde s-a ridicat sub forma unor ciuperci cu înălțimi de peste 1.000 m, ajungând de multe ori chiar până la suprafața pământului. La Turda, ciuperca de sare are o înălțime de circa 1.200 m. Ajungem la Cluj Napoca, oraş reprezentativ pentru zona Ardealului. Numele de Cluj provine, cel mai probabil, din latinescul Castrum Clus, folosit pentru întâia oară în secolul al XII-lea pentru a desemna cetatea orașului medieval din acest loc. Cetatea Clujului și-a câștigat până în secolul al XV-lea recunoașterea europeană. Arhitectura specifică europeană, stilul gotic târziu se regăseau în Biserica Romano-Catolică „Sfântul Mihail” dar și în multe case particulare. Oamenii avuți studiau la școli renumite ale Vestului. Datorită nivelului de trai ridicat, clujenii nu au participat la răscoala lui Gheorghe Doja din 1514. Dezvoltarea comercianților și a meșteșugarilor a implicat îngrădirea nobilimii și a clerului. Un cărturar sas, născut la Sibiu, Gáspár Heltai, a contribuit nu numai la formarea culturii, prin cărțile pe care le-a tipărit, dar și la modernizarea orașului, care avea să întrețină o tipografie, o baie publică, o fabrică de hârtie și una de bere. La sfârșitul secolului al XVII-lea Clujul a intrat sub dominație austriacă. După un acord silit semnat de Mihai Apafi I, cetatea Clujului a fost nevoită să găzduiască trupele ducelui de Lorena, asigurându-le un serviciu de 100.000 de florini. Cu toate acestea, ostașii au și jefuit orașul și au cerut sume suplimentare de la contribuabili. În urma Ausgleich-ului (compromis) prin care a fost constituită Austro-Ungaria în 1867, Clujul și Transilvania au fost reintegrate în Regatul Ungariei. În această perioadă orașul era al doilea ca mărime din regat, după Budapesta și reședința comitatului Cluj. În perioada Belle Époque au fost construite Universitatea „Franz Josef”, Biblioteca Centrală Universitară, clădirea Liceului Unitarian, Teatrul Național, Palatul de Justiție, Palatul Primăriei, Palatul de Finanțe etc. În anul 1870 a fost dată în folosință calea ferată Oradea–Cluj, care asigura legătura spre Budapesta, iar în 1873 calea ferată Cluj–Cucerdea Secuiască (redenumită după 1918 în „Războieni”), care asigura legătura spre Târgu Mureș și spre Alba Iulia. Tot în acea perioadă și-au început activitatea Uzinele de Material Rulant. După încheierea Primului Război Mondial și unirea Transilvaniei cu Regatul României, primarul Clujului, Gusztáv Haller, a refuzat să depună jurământul de fidelitate față de noile autorități, iar în locul său Consiliul Dirigent l-a numit primar pe Iulian Pop. Municipiul Cluj a fost reședința județului Cluj (interbelic). În 1940, în urma Dictatului de la Viena, Clujul a revenit sub administrație maghiară. Forțele armate maghiare și germane care controlau orașul au fost respinse de trupele române și sovietice în octombrie 1944. Ne continuăm drumul către Maramureş, una dintre cele mai frumoase şi autentice zone ale României. De îndată ce treci de „poarta” Maramureşului, peisajele îţi fură privirea: munţi împăduriţi, adăpaţi de râuri şi pâraie, dealuri îmbătător de verzi, căpiţe prietenoase ivite la tot pasul, lacuri tăcute, păşuni, cascade şi izvoare, specii florale excepţionale, toate îndemnându-te să nu mai laşi deoparte aparatul de fotografiat. Numele Maramureşului se substituie cu „ţara bisericilor din lemn”. Călătorind prin sate e uşor să observi că mai toate aşezările au vechea lor biserică de lemn, creaţie a meşterilor locului. Opt dintre acestea au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO, putând fi vizitate la Bârsana, Budeşti, Deseşti, Ieud, Plopiş, Poienile Izei, Rogoz şi Şurdeşti. Maramureşenii au fost întotdeauna credincioşi lemnului, căruia i-au dat cele mai felurite forme, de la blidul în care mâncau, până la acoperământul de deasupra capului şi bisericile în care se închinau. Acolo unde miroase a lemn, maramureşeanul se simte acasă. Porţile de lemn sunt, de când lumea, simbolul satelor maramureşene. Motivele încrustate în stâlpii porţilor, pe acest hotar simbolic dintre lume şi gospodărie, dintre spaţiul neutru şi cel sacru, au rolul de a proteja casa şi familia: funia răsucită, soarele, pomul vieţii sunt toate expresia marilor mituri din cultura românească. Facem un prim popas în Maramureş la Şurdeşti. Biserica de lemn din Șurdești, greco-catolică, cu hramul Sfinților Arhangheli, a fost construită în 1766 de meșterul Ion Macarie. Biserica se distinge prin dimensiunile impresionante ale turnului ridicat peste intrare. Înălțimea totală este aproximată la 54 m, ceea ce o așează printre cele mai înalte construcții sacrale de lemn din Europa și din lume. Biserica este inclusă din anul 1999 în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. Pictura interioară a bisericii datează din 1783. Altarul a fost pictat de către zugravul Ștefan, naosul de către zugravul Stan, iar pronaosul probabil de către un ucenic al acestuia din urmă. Ajungem în Baia Mare pentru cazare şi cină.

Dedicăm întreaga zi de duminică vizitării zonei Maramureşului, admirând unicitatea bisericilor din lemn şi bucurându-ne de atmosfera unică a acestei zone, cu atât mai evidentă în această zi de sărbatoare când se desfaşoară un adevărat spectacol cu costume populare şi tradiţii ancestrale. Ajungem în Budeşti. Așezare străveche, întemeiată înainte de 1361, satul Budești se află la poalele Munților Gutâi. În anul 1361 făcea parte din cnezatul românesc de pe valea Cosăului, actualul sat Budești formându-se prin contopirea a două vechi așezări. Este amintit pentru prima dată într-o diplomă a regelui Ludovic cel Mare din același an, 1361. Zestrea cultural-artistică a localității se păstrează în cele două monumente istorice pe care le are satul (bisericile de lemn din Susani și din Josani), edificii reprezentative pentru arhitectura de lemn a Maramureșului, adevărate tezaure de artă veche românească. Biserica de lemn din Josani, cu hramul Sfântul Nicolae, este construită pe o mică colină, dominând zona centrală a satului. Ridicată de către comunitatea sătească, în prima jumătate a secolului al XVII-lea (tradiția menționează anul 1643), edificiul se impune prin monumentalitate și valoarea artistică, fiind cea mai amplă biserică de lemn din Maramureșul istoric. Prețiosul monument istoric a fost înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. De dimensiuni apreciabile (lungimea 18 m, lățimea 8 m, înălțimea turnului 26 m), biserica are cele trei încăperi tradiționale, respectiv spre răsărit absida poligonală a altarului, naosul și pronaosul, de plan rectangular. Spațiul destinat altarului este acoperit cu o semicalotă (element preluat din arhitectura de zid și transpus în lemn), naosul are o boltă semicilindrică, supraînălțată pe console, iar pronaosul susține pe grinzile masive ale tavanului turnul clopotniță. Cele trei încăperi ale bisericii au un acoperiș unic din șindrilă, cu pante repezi, având streașină dublă de jur împrejur, acestea având un rol deosebit de important în protejarea pereților împotriva umidității. Deasupra pronaosului se înalță zvelt turnul clopotniță, având în partea superioară, sub coiful ascuțit un foișor cu câte trei arcade pe fiecare latură. Fleșa elansată a turnului este încadrată de patru mici turnulețe, element singular în arhitectura Maramureșului istoric. În interior se păstrează o parte din zalele lui Pintea Viteazul, haiduc legendar al Maramureșului care zice-se că și-a lăsat el însuși în grija bisericii cămașa de zale și coiful, după lupta contra tătarilor în 1717. Ajungem la Mănăstirea Bârsana, mănăstire ortodoxă situată în Maramureșul istoric, pe valea Izei. Vechea biserică de lemn a fost construită în anul 1711 în locul numit „Părul Călugărului” de preotul nobil Ioan Ștefanca, împreună cu fii săi și alți săteni, pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru protecție în timpul ciumei mari din anul anterior. Biserica a fost mutată pe Valea Izei în jurul anului 1739 pe locul unui cimitir apărut după lupta cu tătarii de la 1717. Biserica a fost mutată a doua oară când a fost adusă în sat în jurul anului 1795 în mijlocul unui cimitir de victime din timpul ciumei mici de la 1742 sau de mai târziu. Interiorul bisericii a fost repictat în 1806 de către Hodor Toader, fiind influențat de stilurile baroc și rococo. Picturile au fost executate pe lemn, parțial nivelat cu bucăți textile, fixate pe pereți și acoperite cu un strat de var preparat, cum era obiceiul vremii. Ulterior a fost adăugat, pe vest, pridvorul cu două niveluri și au fost lărgite ferestrele. În anul 1929 au fost tăiate ferestrele care încadrează ușa dintre naos și pronaos. Biserica este construită din bârne asamblate în sistem „blockbau” (tehnica construcțiilor din bârne orizontale) și are plan dreptunghiular, cu pridvor cu două niveluri pe vest și absidă a altarului poligonală, în retragere. La interior este de remarcat bolta de secțiune poligonală, pe console (în comparație cu bolțile semicilindrice întâlnite de obicei), iar la exterior sunt pridvoarele cu arcade pe stâlpi sculptați și parapete traforate. Acoperișul, cu streașină dublă, are deasupra pronaosului un turn-clopotniță cu camera clopotelor în consolă, deschisă, cu arcade pe stâlpi și acoperiș înalt, piramidal. Ajungem la Sighetu Marmaţiei. Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighetu Marmaţiei este găzduit de o fostă închisoare din Sighet ce avea să fie înfiinţată în anul 1857. Jucând un rol important în istoria comunismului din România, închisoarea a avut o contribuţie masivă la asuprirea clasei intelectuale românesti, fiind locul de detenţie a peste 200 de ziarişti, militari, preoţi greco-catolici, episcopi, parlamentari şi miniştri, în special în perioada cuprinsă între anii 1950-1955, când avea sa fie închisoare de maximă securitate. Din 1993, această fostă închisoare a devenit primul muzeu închinat victimelor comunismului şi rezistenţei. Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei poate fi considerat, alături de Memorialul de la Auschwitz şi de Memorialul Păcii din Normandia, unul dintre cele mai importante locuri de păstrare ale istoriei Europei. Continuăm cu un simbol al zonei, Cimitirul Vesel, faimos în toată lumea pentru crucile mormintelor viu colorate și picturile naive reprezentând scene din viața și ocupația persoanelor înhumate. Pe unele cruci există chiar versuri în care sunt amintite, deseori cu nuanțe umoristice, persoanele respective. Ineditul acestui cimitir este diferențierea față de cultura populară, care consideră moartea ca un eveniment trist. S-a făcut ipoteza că Stan Ioan Pătraș s-ar fi inspirat din cultura dacilor, despre care, de la Ovid Densușianu încoace, se predă că socoteau moartea ca un eveniment vesel. Din 1935 datează primul epitaf, iar din anii 1960 încoace, întreg cimitirul a fost populat cu circa 800 astfel de cruci, sculptate din lemn de stejar, devenind un muzeu în aer liber de natură unică și o atracție turistică. Unele cruci sunt pictate pe ambele părți. Pe o parte este plasată o descriere a vieții celui îngropat, iar pe cealaltă, o descriere a motivului morții. Majoritatea crucilor sunt scrise cu greșeli de ortografie și variante arhaice de scriere. Ajungem la Vişeu de Sus.

Ȋn această zi ne vom delecta cu o plimbare în natură la bordul mocăniţei, un alt simbol local. Până în urmă cu patru decenii, în Maramureş erau în funcţiune 200 de kilometri de linii ferate înguste, pe care circulau trenuri cu aburi ce transportau sare, lemn, mărfuri şi persoane. Astăzi, Mocăniţa de pe Vaser este singura cale ferată îngustă din Uniunea Europeană pe care mai circulă un tren forestier. Sistemul are o lungime de peste 50 de kilometri, atât de-a lungul defileului împădurit al râului, cât şi pe două văi laterale. Trenul turistic urcă până la jumătatea văii (km 22), la staţia Paltin, unde se face popas pentru picnic, întorcându-se înapoi după câteva ore. Locomotivele care-l tractează, construite între anii 1910 şi 1986, sunt cu aburi şi au opriri pitoreşti pe traseu. Spre sfârşitul zilei ajungem la Bistriţa, un alt oraş important al Transilvaniei, cu o frumuseţe şi farmec aparte. Seara vom putea face o plimbare în centrul oraşului admirând impunătoarea Biserică Evanghelică care este şi va rămâne simbolul oraşului, concepută în stilul gotic şi având cel mai înalt turn medieval din România de 75 de metri şi casele Sugălete. Sugălete este un complex din 13 clădiri datând din secolele XV-XVI, cele mai tipice construcții renascentiste din Transilvania. Sugăletele sunt formate din mai multe clădiri etajate, legate între ele prin niște intrări spațioase ce formează o galerie cu 20 de bolți ce se sprijină pe 21 de pilaștri.

Astăzi vom face o incursiune în secuimea din Transilvania, într-o zonă plină de tradiţii interesante. Ȋncepem cu un popas la Brâncoveneşti pentru a vizita Castelul Kemeny, un ansamblu arhitectonic construit de familia Kemény în localitatea Brâncovenești, județul Mureș. Acesta se ridică semeț, protejat de zidurile sale groase. Prima sa atestare datează din secolul al XIII-lea, dar forma actuală a dobândit-o trei secole mai târziu în timpul voievodului Ferenc Kendy și apoi în al XIX-lea când deja era în posesia familiei Kémeny. Castelul este de plan pătrat, curte interioară şi turnuri pe colţ, două mai mari şi două mai mici. Mai multe ferestre au ancandramente în stil Renaştere. Deasupra intrării e construit un pitoresc balcon pe console de piatră, console ce se întâlnesc şi la etajele turnurilor. Intrarea se face pe partea nordică pe un podeţ ce traversează şanţul cetăţii. Documentele vechi atestă faptul că fosta cetate de veac al XIII-lea, străjuită de şanţurile de pământ, a fost protejată de ziduri şi turnuri poziţionate mai jos de platoul pe care se află castelul. Acestea au fost distruse cu ocazia lucrărilor de reamenajare de după război. Ajungem la Corund, localitate cunoscută ca un important centru de ceramică populară. După ce lutul s-a frământat bine cu puțină apă și s-a curățat de impurități, se taie fâșii și se modelează pe roata de olărit până ce capătă forma dorită, apoi se lasă câteva zile la zvântat înainte de a se băga la cuptor. Prealabil arderii în cuptor, vasele vor fi decorate cu ajutorul unei penițe, fabricată din pană de gâscă sau corn de vită sau metalică. Vasele aparținând ceramicii de Corund prezintă desene florale și zoomorfe stilizate, caracteristice secuiești. Ceramica de Corund este prezentă în diferite forme cromatice: albă, maro, albastră (cobalt) sau multicoloră. Continuăm către Sighişoara, trecând prin oraşul Odorheiul Secuiesc. Se presupune că localitatea a fost oraș liber înainte de secolul al XIV-lea. În anul 1357 aici s-a ținut prima dietă (adunare reprezentativă) a secuilor. Cetatea (castelul) din oraș a fost edificată în anul 1492 cu folosirea materialelor de construcție ale unei mănăstiri. Ioan Sigismund, principele maghiar al Transilvaniei, a luat în stăpânire cetatea după ce a câștigat o bătălie contra secuilor. În 1558 regina Isabella a acordat Odorheiului (atestat ca târg din 1485) statutul de oraș liber, cu drept de folosire a sigiliului și stemei, scutit de orice alte obligații, cu excepția tributului datorat otomanilor. La începutul secolului al XVII-lea (1613) în numele localității a apărut și atributul Secuiesc. Ajungem la Dârjiu pentru a vizita Biserica unitariană fortificată din localitate, un monument istoric și de arhitectură din sec. XIII-XIV, una din cele șase biserici fortificate din Transilvania incluse în anul 1999 pe lista UNESCO a patrimoniului cultural mondial. Biserica reprezintă una dintre cele mai importante biserici fortificate secuiești, ea fiind prezentă în toate referințele unor astfel de monumente din Transilvania datorită picturilor murale (în mare parte distruse) din înteriorul bisercii, dar și arhitecturii fortificațiilor ce o înconjoară. Cele mai preţioase valori ale monumentului sunt reprezentate de picturile murale din secolul al XV-lea, dintre care fără îndoială cea mai importantă este seria de picturi care prezintă legenda Sfântului Ladislau, care a fost realizată în anul 1419 la comanda fiului lui Ungi István şi care s-a menţinut într-o stare foarte bună. Printre atracţiile bisericii se numără cărămida cu scriere runică secuiască care a fost găsită în anul 1929 şi pe care se poate vedea inscripţia şi în zilele noastre. Profesioniştii datează crearea acestei cărămizi în perioada dintre 1274 şi 1431. Conţinutul inscripţiei este supus discuţiei, o versiune a textului fiind ”Miklós Derzsi apa-pap” (Miklós Derzsi tata-preot). Pe partea interioară a pereţilor de cetate au fost construite metereze, care în anul 1788 au fost demontate, atunci când nu mai exista nevoia de protecţie. Zidul este interesant pentru că pe partea interioară s-au construit hambare, unde sătenii puteau să-şi păstreze bunurile şi unde erau depozitate cerealele. Biserica are încăperi de peste 5 m înălțime și ziduri groaze care determină menținerea unei temperaturi constante în interior, indiferent de anotimp. De sute de ani sătenii își depun aici proviziile de carne afumată și slănină, motiv pentru care biserica mai este cunoscută și sub denumirea de Cetatea Slăninilor. La finalul zilei ajungem la Sighişoara.

Facem o scurtă vizită în Sighişoara, printre puţinele oraşe-cetate locuite din Europa şi singurul conservat în cea mai mare parte dar şi locuit, din România. Localitatea a fost întemeiată de coloniștii germani (de fapt, franconi din regiunea Rinului de nord), care fuseseră invitați să se așeze în Transilvania de către regele Ungariei Géza al II-lea pentru a apăra granițele de est. În această perioadă istorică oamenii de etnie germană au fost denumiți saxoni, dar coloniștii germani adevărați, cunoscuți ca „sașii din Transilvania”, nu au nici o legătură cu saxonii din nord-estul sau sud-estul Germaniei. Acești coloniști primesc în folosință „fundus regius” (pământ crăiesc) și se bucură de drepturi și privilegii deosebite. Continuăm către Vârghiş. Castelul Daniel din Vârghiș se află pe locul conacului inferior al familiei. Castelul cu sculpturile renascentiste (perioada târzie), ornamentele baroce și extinderile clasiciste reprezintă una dintre cele mai spectaculoase monumente ale regiunii Baraolt. Ansamblul de clădiri, situat pe axa longitudinală est-vest, este înconjurat de un gard de piatră, intrarea făcându-se prin poarta situată în direcția nord-est. În partea de sud se poate observa atât parcul imens, cât și fațada care cuprinde emblemele castelului. Istoria castelului poate fi împărțită în șase etape. Prima amintire scrisă datează din 1580, amintind de conacul nobil al familiei Daniel. Cel mai probabil, cele mai antice părți ale clădirii datează tot de la sfârșitul sec. al XVI-lea, deoarece cele două încăperi ale clădirii principale, cât și subsolul acestora, diferă în grosime. A doua etapă de construcție, conform lui Keöpeczi Sebestyén József, datează din 1646, fapt atestat și de tabloul din piatră cioplită care poartă emblema familiei Daniel. Castelul s-a degradat în timpul invaziei tătare din 1661, iar în timpul cruciadelor purtate de lobonți, castelul a suferit și mai multe ravagii. Cu ocazia celei de a patra etape a lucrărilor de reconstrucție, în anul 1853, din inițiativa lui Daniel Gábor (1824-1915), s-a construit aripa de nord a castelului, în stil clasicist. Cea mai veche parte a ansamblului, cele două încăperi cu pereți mai groși ale clădirii principale, sala cu tavan plan și încăperea prevăzută cu boltă casetată, datează de la sfârşitul sec. al XVI-lea. În sec. al XVII-lea, conacul s-a mărit cu mai multe încăperi, pe partea vestică. Ajungem la Micloşoara, unde vizităm castelul familiei Kalnoky, astăzi Muzeul Vieţii Transilvănene. Familia Kálnoky este atestată documentar pentru prima dată în anul 1588 ca moșieri de Micloșoara. Castelul Kálnoky a fost construit în secolul al XVII-lea, în stil renascentist, apoi, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea a fost transformat în stil clasicist, căpătându-și forma actuală la începutul secolului al XX-lea. Primele construcții serioase erau comandate de către Kálnoky István III. Kálnoky Sámuel I, fiul lui István era cel care a efectuat modificări clădirii în secolul al XVII-lea. În sala mare a castelului, respectiv în încăperea numită „palat”, cercetarea de parament a identificat în trei nișe de fereastră resturi de stucatură, spațiile interioare erau ornate cu ancadramente de piatră, precum și cu stucaturi, descoperite recent. Pe sprânceana unui ancadrament se văd inițialele SK, care trimit la Kálnoky Sámuel, cel mai celebru membru al familiei. În perioada ultimului proprietar din familie, contele Kálnoky Dénes (1814-1888), care în ultima perioadă a vieții sale a fost jude regesc, în vâltoarea anilor tulburi 1848-49, castelul a fost jefuit. Kálnoky Dénes nu a avut urmași, după decesul lui castelul a ajuns la Seethal Ferenc, fiul surorii sale, Kálnoky Franciska. Forma de azi a castelului, mai ales imaginea fațadei principale, se leagă de activitatea lui. După moartea lui Seethal Ferenc, în 1939, castelul a fost cumpărat de Eugen Savu, ministerul de finanțe al guvernului Goga (1937-1938), dar a fost naționalizat. La sfârșitul anilor ‘90, clădirea a ajuns în proprietatea moștenitorilor, iar datorită familiei Kálnoky, au început lucrările de reabilitare. Un ultim popas în călătoria noastră îl facem la Feldioara. Cetatea din Feldioara a fost construită în secolul al XIII-lea, fiind cea mai importantă fortificație ridicată de cavalerii teutoni în Transilvania. Construită pe o stâncă calcaroasă înaltă de 150 metri, cetatea a fost extinsă cu ajutorul saşilor din Râşnov, Cristian şi Vulcan. Laturile de vest, nord şi est erau apărate de o galerie continuă, două anteforturi şi şapte turnuri. Pe latura de sud, mai abruptă, erau numai două turnuri. Cetatea a fost distrusă în 1430 de turci precum şi de Vlad Ţepeş în campania din 1457, locuitorii refăcând-o în acelaşi an. Descoperirile arheologice au evidenţiat faptul că dealul cetăţii a fost locuit cu mii de ani în urmă, fiind scoase la lumină artefacte surprinzător de bine conservate din perioadele neolitică (cultura Cucuteni), geto-dacică şi medievală. Toate fortificaţiile iniţiale, de pe vremea teutonilor, au fost conservate în întregime. Ajungem în Bucureşti, la finalul acestei excursii, mai “bogaţi” şi aşteptând cu interes noi aventuri pentru a descoperi alte locuri spectaculoase din România…..

• Supliment SGL: 580 Lei;
• Copil 0-2,99 ani: gratuit;
• Copil 3-11,99 ani: reducere 30%.

• Asigurarea storno;
• Taxe şi cheltuieli personale;
• Intrările la obiectivele turistice (Cetatea Alba Carolina: Adulți – 10 lei; Studenţi/Pensionari/Seniori 65+ – 5 lei; Copii/Elevi – 2,5 lei; Salina Turda: Adulţi – 40 Lei; Copii/Elevi/Studenţi – 20 Lei; Pensionari – 20 lei; Bisericile din lemn din Maramureş: 5 lei fiecare; Cimitirul vesel Săpânţa: Adulți – 8 lei; Copii – 4 lei; Mocăniţa de pe Valea Vaserului: fără prânz: Adulţi – 75 lei; Pensionari/Studenți/Persoane cu dizabilităţi – 59 lei; Copii între 6-16 ani – 49 lei; pachet cu prânz (platou grill, băutură caldă, produs de patiserie şi o băutură răcoritoare): Adulţi – 119 lei; Pensionari, Pensionari/Studenți/Persoane cu dizabilităţi – 103 lei; Copii între 6-16 ani – 81 lei; Biserica Evanghelică Bistrița (închisă până în 2022, pentru reabilitare; se vizitează doar turnul): Adulţi – 10 lei; Copii (peste 7 ani)/Elevi/Studenţi/Pensionari – 7 lei; Castelul Kemeny Brâncoveneşti: Adulţi – 15 lei; Copii – 7 lei; Castelul Daniel Vârghiş: Adulţi – 5 lei; Copii – 2 lei; Castelul Kalnoky: Adulţi – 15 lei; Copii – 10 lei; Cetatea Feldioara: Adulți – 15 lei; Pensionari – 10 lei; Elevi/Studenţi – 5 lei); taxele menţionate sunt valabile la momentul publicării programului, iar modificarea acestora este independentă de agenţia de turism.

• Plecările pe acest program se fac din Bucureşti, dimineaţa la ora 08:00, de la Piaţa Victoriei (în dreptul service Aviatorilor);
• Turiştii se vor prezenta la locul de îmbarcare cu cel puţin jumătate de oră mai devreme faţă de ora de plecare menţionată;
• Aşezarea în autocar/microbuz va fi realizată de către ghidul însoţitor conform diagramelor de îmbarcare (în funcţie de ordinea înscrierii turiştilor);
• Deşi se fac toate eforturile pentru a opera tururile aşa cum sunt prezentate, în unele situaţii, independente de voinţa noastră, poate fi necesar să facem modificări la traseu sau ordinea obiectivelor din itinerar;
• Numărul minim de participanţi pentru a se putea organiza acest program este de 35 persoane; suplimentul de achitat in cazul unui grup de 20 persoane este de 220 Lei;
• Avansul la înscriere este de 50%.